Dincolo de frică și divizare. Cum comunicăm fără să (ne) epuizăm
Săptămânile trecute am fost la un workshop organizat de IAA și de Centrul Filia, cu, pentru și despre comunicare și oamenii care o practică.
Și, printre altele, am vorbit despre Hope Based Communication și de ce ar fi util să practicăm abordarea asta puțin mai mult în comunicarea inițiativelor sociale și a ONG-urilor. Eu aș vrea să fac astăzi un argument pentru de ce ar fi util să practicăm comunicarea bazată pe speranță mai mult în toate contextele din viețile noastre.
Nu pentru că am avea nevoie de mai mult optimism (deși poate că e și ăsta un argument de susținut), ci pentru că o abordare de tipul ăsta permite mai mult contact cu resurse care pot mobiliza acțiune, facilita interacțiuni constructive și, overall, ne pot susține în a fi mai prezenți în interacțiunile noastre.
Motivația „away from” și „towards”
Una dintre teoriile motivaționale populare (dar nu e singura), care își are rădăcinile în NLP, operează cu două tipuri de motivație:
„away from” (îndepărtează-te) – motivație ghidată de claritate pe ce nu vrem să se întâmple, ce ne sperie, ce e amenințător și adunarea de resurse pentru a ne îndepărta de respectivul stimul
„towards” (mergi către) – motivație ghidată de claritate asupra direcției în care vrem să mergem și adunarea de resurse pentru a acționa în respectiva direcție
Deși motivația „away from” poate fi un bun motor de pornire și poate să ne dea combustibil pentru acțiune chiar mai bine decât cea de tip „towards” pe termen scurt, odată ce scade intensitatea amenințării sau aceasta dispare cu totul, motivația nu mai e nici ea acolo.
Nici n-ar avea de ce să mai fie, și-a îndeplinit scopul. În lipsa unei direcții în care să te și deplasezi, însă, a ști ce nu mai vrei nu te poate duce mai departe decât momentul în care indezirabilul nu mai e dureros.
Cu atât mai puțin eficientă poate fi această motivație când atenția e în permanență solicitată de atât de mulți stimuli precum e cazul celor mai mulți dintre noi. E atât de simplu să ne distragem atenția de la un subiect atunci când nu ne (mai) doare nimic legat de el, iar rețelele sociale sunt construite să ne agațe permanent implicarea emoțională într-un iar și iar nou loop de ceea ce se simte ca amenințare.
Efectul? Epuizare, neputință învățată și lipsă de acțiune.
De ce e asta relevant pentru comunicare
Pentru că, fie în calitate de emițător, fie de receptor, suntem în permanență cablați la cel puțin un canal și un subiect de comunicare.
Primim permanent vești, avem în permanență zeci și sute de mesaje la care e nevoie să răspundem, suntem implicați, vrem să fim cetățeni activi, poate donăm pentru câteva cauze care ne sunt aproape de suflet, în timp ce suntem expuși constant și la toate celelalte.
Poate deveni (și, adesea, devine) copleșitor prin simplul fapt că sistemul nervos nu mai găsește în niciun moment gura de aer, pauza, respiro-ul între problema de acum și imediat următoarea. Pare că toate problemele colapsează într-un moment, iar momentul ăla nu se mai termină niciodată.
Fix de asta cred că avem nevoie de o altă abordare: nu una pozitivă de dragul de a nu ne mai uita la ce nu merge bine, ci una fundamentată științific. Iar HBC (Hope Based Communication) cred că poate fi un foarte bun aliat.
Și pentru a comunica public, dar și pentru a ne recadra propriile filtre prin care privim lumea și cum suntem prezenți în ea.
Așadar, ce e comunicarea bazată pe speranță?
Definiția pe care a propus-o Thomas Coombes, autorul modelului, stă în „credința că mâine poate fi mai bun decât azi, dacă acționăm”. O poziționare care nu uită că e și dificil, că problemele sunt multe și complexe, că fiecare individ are limitările lui și că nu-i nimeni Superman pe-aici, dar care ține minte și că acțiunea mobilizează rezultate.
A comunica bazat pe speranță nu înseamnă a face abstracție de probleme, a evita conflicte sau a ne preface că lucrurile sunt roz atunci când sunt, foarte clar, mai degrabă o nuanță de gri. Înseamnă a ne conecta mai mult la motivația de tip „towards”, adică pe ceea ce ne dorim și credem că putem obține ca rezultat dezirabil, decât pe cea de tip „away from”, în care ne concentrăm pe problemă și pe faptul că vrem să scăpăm de ea.
Speranța a fost prezentă (obviously) printre noi și chiar și în literatură încă de dinainte de a o vedea ca parte din comunicare. De pildă, Psihologul Charles Snyder a propus „Teoria Speranței”, un model construit pe trei piloni:
1. Scop (Goal) - claritate în viziunea asupra a unui viitor dezirabil
2. Cale (Pathway) - credința că există moduri concrete pentru a ajunge acolo
3. Putință (Agency) - convingerea că eu ca individ sau noi ca grup/echipă suntem capabili să parcurgem acele drumuri
Aplicată la comunicare, teoria lui Snyder arată că mesajele care activează toate cele trei componente (iată unde vrem să ajungem, iată cum, iată că noi împreună putem) sunt mai mobilizatoare decât mesajele bazate exclusiv pe frică sau pe urgență.
Și revin la motivație. Pe termen scurt, din cauza negativity bias (înclinația de a acorda mai multă importanță și a ne concentra mai mult pe negativ decât pe pozitiv), abordări care folosesc amenințarea ca motor pentru acțiune vor funcționa foarte bine. Pe termen lung, însă, ele devin ineficiente, atât pentru că nu oferă claritate asupra direcției în care DA mergem, dar și pentru că, în doze mari și în mod repetat, frica paralizează, nu mobilizează.
Și, la final de zi (ziua aia mai lungă, nu cea literală de 24 de ore), dacă suntem ancorați numai în ce s-ar putea să nu meargă, în ce ne divizează, ce ne produce frică, ce e necunoscut și scary, o să sfârșim, invariabil, prin a capitula. Nu pentru că n-am fost destul de puternici sau nu ne-am străduit destul de mult, ci pentru că, în economia calculelor de energie, creierul nostru va spune întotdeauna STOP la ceea ce percepe ca fiind prea mult (sau aproape exclusiv) efort pentru prea puțină (sau deloc) recompensă.
De la teorie la practică: cele 5 repoziționări propuse de Hope Based Communication
Definitely printre cele mai importante noțiuni pe care le-am luat cu mine de la workshop-ul susținut de Cristina Praz, membră a echipei Centrul Filia, a fost Modelul celor 5 repoziționări din Hope Based Communication:
1. Repoziționarea dinspre Frică spre Speranță – frica activează mecanisme de apărare, pe când speranța ne permite să practicăm empatie
Aici las o întrebare pentru tine: la ce îi invit pe oamenii către care/cu care comunic?
2. Repoziționarea dinspre Problemă spre Soluție – modelul PAS (Problem, Amplify, Solution) e unul ultrautilizat, însă oferirea de soluție ca panaceu nu reprezintă decât o altă formă de a te concentra pe problemă. În realitate, în acest model, focusul nu e pe soluție, ci pe a face problema să se simtă cât mai acut, pentru ca soluția să fie mai atractivă, ceea ce, de fapt, activează tot motivația de tip „away from”.
De aceea, această repoziționare are nevoie de construirea poveștii schimbării. E mai mult despre unde vrem să ajungem și care sunt resursele de care are nevoie persoana la care ajunge mesajul pentru a ajunge acolo decât e despre cât de tare doare problema în acest moment și cum poate soluția să scape de ea.
3. Repoziționarea dinspre Împotrivă către Pentru – știu, e foarte tentant să ne ducem atenția la lucrurile care nu ne plac: la ce mă împotrivesc, împotriva a ce militez, la ce cred că merge prost. În rant-uri și momente de „spus of-ul” se poate simți chiar ca și cum corectăm un fel de nedreptate.
David Rock (NeuroLeadership Institute) propune modelul celor cinci butoane emoționale pe care e util să le avem în vedere, inclusiv în modul în care comunicăm: Statut, Certitudine, Autonomie, Familiaritate și Corectitudine.
Asupra acestui ultim buton aș vrea să-mi aduc atenția acum: Corectitudinea (sau Fairness, așa cum îl propune acronimul) este nevoia de a simți că trăim schimburi echitabile, iar asta ne poate duce în spațiul în care, când percepem lipsă de corectitudine, să apară nevoia de a o corecta.
De a vorbi despre ce nu e bine, a ne revolta, a ne înfuria. Toate perfect valide și, așa cum am spus încă de la început, un potențial motor de mobilizare foarte eficient.
Totuși, extrem de costisitoare emoțional pe termen lung. Atenționarea asupra a ceva ce e nedrept face un pas, desigur, dar are nevoie de o direcție dezirabilă pentru a putea mobiliza resurse, în loc să le consume într-un nesfârșit șir de semnale de alarmă care ne duc, în final, față-n față cu neputința și, din nou, la capitulare.
Întrebarea aici este „în ce direcție invit eu la acțiune în comunicarea mea, atunci când deschid conversații despre ce nu funcționează bine?”
4. Repoziționarea dinspre Amenințare către Oportunitate – adesea, amenințarea, deși nu întotdeauna clară, poate fi trăită cu intensitate foarte puternică. Unul dintre exemplele foarte prezente în perioada asta îl reprezintă conversația (în spații publice și private deopotrivă) despre AI. Nu avem încă multă claritate asupra a ce se întâmplă, care sunt riscurile reale și ce efecte vom vedea la nivel individual și colectiv, însă ne e clar că e o transformare care aduce cu sine frică.
Fie ea de necunoscut, de tehnologie, de polii de putere.
Această repoziționare propusă de modelul HBC invită la a ne uita, dincolo de amenințare (care poate fi reală și propunerea nu este aceea de a o anula sau ignora), la ce fel de oportunități poate deschide situația amenințătoare.
Întrebarea pe care o propun aici este „Ce îmi doresc să cultiv în comunicarea mea/interacțiunile mele?”
5. Nu în ultimul rând, repoziționarea dinspre Victimă către Om – acest ultim pilon are focus concret pe modul în care privim, în comunicare, oamenii aflați în situații vulnerabile.
Știu că foarte mulți dintre noi vrem să ajutăm. Foarte mulți dintre noi vrem să fim implicați, să dăm mai departe informații, cauze, misiuni importante și pentru noi.
Iar asta e grozav. Cu o mențiune extrem de importantă: orice amplificare, orice mesaj, orice contribuție, orice inițiativă are nevoie să vadă persoanele pe care le susține dincolo de eticheta de victimă. Avem nevoie să vedem oamenii ca întregi și capabili, pentru a contribui, nu doar la ajutorare, ci la împuternicire reală.
Aceste repoziționări nu înseamnă negarea, evitarea sau tăcerea în jurul lucrurilor negative. Ele înseamnă alegerea unui nou cadru din care să ne raportăm la ele.
În final, cred că e important să avem în vedere că, dincolo de comunicarea în spațiile individuale ale fiecăruia dintre noi, cu toții suntem prezenți și în comunicare publică în platformele sociale.
În condițiile în care arhitectura lor e construită pe engagement, iar engagement-ul maxim e produs de conținut emoțional negativ (frică, indignare, divizare, scandal), îndrăznesc să spun că avem cu atât mai mult nevoie să fim prezenți cu abordări care nu amplifică frica și nu marginalizează speranța, ci o construiesc și aduc în prim plan.
