SHARING IS CARING (OR WAS IT THE OTHER WAY AROUND?)
Zilele trecute, căutam citate din Trevor Noah, ca să-i scriu niște mesaje de „la mulți ani” unei prietene care e fan și-am dat peste unul din Born a Crime.
În primul rând, cred că o să m-apuc să citesc cartea aia, că de-atât de multe ori mi-a spus despre ea că ar cam fi trebuit s-o fi ras-o deja până acum.
În al doilea rând, am dat peste un citat care s-a lipit de mintea mea: „People love to say, "Give man a fish, and he'll eat for a day. Teach a man to fish, and he'll eat for a lifetime." What they don't say is, "And it would be nice if you gave him a fishing rod."”
Ăsta e un moment (de niște ani buni o tot zicem pe-asta cu „trăim într-un moment în care”) în care avem atâta acces la informație că începe accesul în sine să fie o dificultate. Nu mai doare dacă pot sau nu pot să aflu despre un subiect care mă interesează, doare mai mult că simt că trebuie să mă străduiesc permanent să cern informația, iar pe alocuri, oricum, sunt copleșită de volumul care vine către mine, chiar și-atunci când n-o caut.
În momentul ăsta, în aparență, nu ducem lipsă nici de ghidaj. Probabilitatea să nu găsesc un „cum să” e virtually zero, că, practic, și dacă n-am chef să sap în Google, în YouTube sau orice altă platformă, îl folosesc pe Chat GPT ca motor de căutare și-un răspuns găsesc eu.
Si-gur a zis într-un episod de podcast, un video pe Tik Tok sau un reel cineva ceva despre „cum să am mai multă încredere în mine” sau „cum să cresc masă musculară” sau „cum să fiu disciplinată” sau „cum să-mi cresc business-ul”. Si-gur e informație out there de nici nu știu de unde să-ncep și unde să termin.
Uneori, se simte ca și cum toată lumea e preocupată să facă teaching-ul, dar prea puțini mai prioritizează, pe bune, și propria învățare.
Avem resurse să învățăm a pescui, cât cuprinde. Sunt rafturile pline cu informație de toate dimensiunile, de toate culorile, la toate prețurile. Și unele dintre ele chiar sunt, pe bune, informații utile dacă vreau să-mi fac o imagine despre cum e să devii pescar.
Lipsește, însă, adesea, undița.
La ce bun că am informație despre „ce AR TREBUI să fac”, dacă eu n-am resursele necesare să pun în practică? Ce să fac cu informația, dacă nu am teren de joacă în care să exersez abilitățile mele de pescar?
Am învățat pe internet să avem relații mai sănătoase, să avem mai multă încredere în noi, să comunicăm constructiv. Dar mult prea puțini dintre noi au avut suportul necesar pentru a integra informația aia. Mult prea puțini dintre noi au avut acces, dincolo de informație, la suport susținut, la procese 1:1, la grupuri și comunități care realmente să le fie aproape prin toată jungla prin care ar fi fost necesar să meargă.
Am învățat de pe internet cum să creștem business-uri, dar mult prea puțini dintre noi au acces la capital, la finanțări sau la persoane care chiar pot crea rețele de suport în jurul antreprenorilor la început de drum.
Am învățat de pe internet cum să ne dăm seama ce schimbări să facem, dar mult prea puțini dintre noi simt, în realitate, că pot acționa.
Ne-am bombardat unii pe alții cu informație, am făcut ping pong cu cunoștințe dintr-o parte în alta, luat, preluat, modificat și adaptat și-am pierdut, pe drum, praxis-ul.
Două chestiuni, spunea Paulo Freire, că sunt conținute în praxis: reflecția și acțiunea, iar ele două merg mereu mână-n mână. Avem nevoie de reflecție pentru a ghida acțiunea și de acțiune pentru a genera noi loop-uri de reflecție. Altfel, o s-ajungem să reflectăm din nou și din nou la aceleași lucruri, niciodată capabili să ieșim din buclă și să și acționăm.
Undița n-o să fie răspunsul magic, n-o să fie rezolvarea problemei de către altcineva. O să fim, în continuare, responsabili să mergem și să ne prindem propriii pești. O să fie, în continuare, necesar efortul acțiunii și al trăirii consecințelor acesteia. Al luării de lecții și al punerii lor în practică.
Dar pentru acțiune ne trebuie resurse. Pot fi bani, poate fi timp, poate fi reziliență emoțională, poate fi comunitate, poate fi o persoană care stă cu copiii pe parcursul zilei, ca eu să merg la muncă. Pentru că, contrar multora dintre vocile motivaționale ale online-ului, n-avem toți chiar aceleași 24 de ore într-o zi, iar asta contează enorm.
Pentru acțiune, avem nevoie de suport susținut.
Avem nevoie de liberalizarea, nu doar a iluziei că există mobilitate pe scara socială, ci a resurselor reale pe care le putem folosi.
Nu de hoarding și de performing al altruismului sub un Insta story care scrie, frumos, „sharing is caring”.
Ne trebuie spații în care să putem acționa și spații în care să ne întoarcem pentru a ne trage concluziile, a reflecta la ce am făcut și a readuna resurse pentru acțiune din nou, înainte să mergem back out there.
Fără resurse pentru acțiune, riscăm să rămânem blocați în conștientizare și să fim o specie de indivizi „self aware” care n-au putut face nimic altceva decât să privească awareness-ul în ochi și să înghețe puși față-n față cu neputința dată de faptul că știu, teoretic, cum să pescuiască, dar n-au nici undiță și nici lac în care s-o facă.
