DE CE AR TREBUI SĂ NE INTERESEZE CE-A VRUT SA SPUNĂ AUTORUL?
Acum vreo 3 ani de zile, într-un episod de podcast, una dintre invitatele noastre din studio a spus, cu frustrare față de sistemul de învățământ românesc, ceva de tipul „ce-atâta ce-a vrut să spună autorul? Ce-a vrut să spună, a spus. Acum, eu vreau să aud ce are de spus elevul”.
La momentul respectiv, mi-aduc aminte că mi s-a părut extrem de validă perspectiva. Oferea mai multă importanță vocii copiilor și, în plus, îmi oferea și mie, retroactiv, un sentiment că sunt răzbunată pentru toate momentele în care tot ce-a contat a fost cât de bine am învățat pe de rost referatul.
Nu puțini dintre noi au strâns din dinți recitând cuvânt cu cuvânt interpretarea Mioriței, fără ca vreodată să simtă că e de vreun fel important ce-am fi avut și noi de spus pe subiectul ăla. În plus, cu mult mai multă importanță acordată retenției de informație și reproducerii ei cu exactitate decât cititului pe bune a operei ăleia.
Din spațiul lui „contează doar să știi ce crede profesorul că a vrut să spună autorul”, între timp am mai lucrat la a ne face vocea auzită și-am aterizat, pe alocuri, în acela al lui „eu vreau să se știe ce cred eu că a vrut să spună autorul”.
Ce n-am învățat, însă, niciodată, a fost că, până la a reproduce opinia altcuiva sau chiar a o exprima pe a noastră, ce contează cel mai mult e să fi citit noi înșine acea Mioriță, acel Baltag, acea Ultimă noapte de dragoste.
„Ce-a vrut să spună autorul” nu e, sau cel puțin nu ar trebui să fie, doar un indicator pentru cât de bine cunoaștem opinia evaluatorului pe subiect. Nu ar trebui să fie nici măcar un indicator pentru nivelul de certitudine pe care îl avem despre ce sigur sigur sigur a intenționat ăl de-a semnat opera.
Ar trebui, însă, să fie un îndrumar pentru cum să punem lucruri în context.
Ar trebui să fie o cale către mintea acelei persoane.
Cine este sau cine a fost ea?
În ce context social, economic, geografic, politic s-a dezvoltat ca individ?
Care-au fost oamenii și comunitățile de care a fost înconjurată?
În ce-a crezut și ce-a mânat-o în creația ei?
În ce context (din toate cele de mai sus) a produs opera a cărui autor este și asupra căreia ne îndreptăm noi atenția?
Toate astea nu ne anulează propria perspectivă, experiența noastră trăită, nici cunoașterea teoretică și nici filtrele pe care le aplicăm, chiar și inconștient, asupra interpretării pe care o facem.
Ce face, însă, este să ne aducă mai aproape de ce ar fi putut, de fapt, să vrea să spună autorul.
Iar asta nu e o abilitate peste care se va pune, mai apoi, praful. Nu e ceva ce se termină la final de clasa a 12-a, never to be used again. Nu are, de fapt, nicio legătură cu nici cu Ion, nici cu Vitoria Lipan și nici cu ciobănașul moldovan.
Are, însă, toată legătura din lume cu modul în care interacționăm cu lumea din jurul nostru și cu nivelul de curiozitate și empatie cognitivă pe care îl avem în interacțiunile cu ceilalți.
„Ce-a vrut să spună autorul” este, de fapt, „oare care a fost contextul în care partenerul/a meu/mea de conversație a spus ce-a spus ieri?”
Empatia cognitivă e o abilitate pur umană. Nu o are nicio altă vietate din cele cunoscute de noi și nici nu ne e dezvoltată încă de la naștere.
Există și un faimos experiment pe tema asta: The Sally Anne Test, un instrument prin care putem observa capacitatea unui om de a face Teoria Minții (a simula mintea celuilalt și a fi conștient de faptul că universul cognitiv al unei persoane diferite de noi înșine este diferit de al nostru).
Empatia cognitivă este o funcție a teoriei minții. Este capacitatea noastră de a înțelege ce simt cei din jur, de a putea să ne imaginăm ce-o fi în capul celuilalt.
De a putea să înțelegem și să trăim compasiune chiar dacă nu am experimentat fix același context și nu știm pe pielea noastră cum se simte.
De a putea să facem spațiu pentru celălalt, chiar și atunci când perspectivele lui sunt în contradictoriu cu ale noastre.
De a simula o minte care nu ne aparține. Nu 100% accurate, cu fiecare cotlon descoperit, dar destul de bine cât să ne dăm seama că nu ne aparține și că a suprapune cu totul ce-i în propria noastră minte peste a interlocutorului pierde din vedere un aspect extrem de important: omul din fața noastră e o ființă diferită de noi, cu propriile-i trăiri, tot diferite de ale noastre și ele.
Când ne creăm propria noastră imagine despre ce-a vrut să spună, venită din curiozitate și deschidere pentru a pune cât mai bine în context, nu anulăm nici propriile noastre perspective pe subiect și nici pe-ale interlocutorului.
Pur și simplu creăm încă o hartă, nouă, la intersecția a ce-o fi vrut, de fapt, să spună autorul și ce-am putut noi desluși, după ce ne-am asigurat că am citit cu atenție, deschidere și pasiune opera.
