DE VANZARE. MINTEA LA BUCATA.
Ultimii ani mi-au erodat mintea si au subtiat bucati din ea atat de tare incat au devenit stravezii. De-ar fi vazut-o mamaie, ar fi zis ca s-a izinit.
Traiesc tot mai constient si cu tensiuni din ce in ce mai mari pe un teritoriu pe care nu mi-am dat niciodata acceptul sa fiu adusa. Acela al real estate-ului mental.
Pe masura ce am inceput sa ne experimentam tot mai mult pe noi insine in spatii virtuale, am dus toata aglomerarea marilor orase, toti zgarie norii, toate billboard-urile, toate claxoanele si pe ecranele si-n interiorul nostru. Doar ca mult, foarte mult, amplificat.
John Hegarty spunea ca brandul este „the most valuable real estate in the world, a corner of someone’s mind”. Poetic. Ne batem pe o bucata din mintea consumatorului, ca si cum mintea aia e un teren viran pe care fiecare dintre noi l-a scos la vanzare in mijlocul strazii, nerabdator sa-l privatizeze, petec cu petec.
Despre termenul „consumator” si pozitia in care ne punem unii pe altii cand ne etichetam astfel in alt rant, ca azi nu mai e destula energie.
Oricine vrea sa aiba o voce pe internet, fie ca vrea sa vanda ceva sau are orice altfel de motive, trebuie sa devina latifundiar. Sa cumpere macar o bucatica din real estate-ul asta si sa tina bine de ea. Chiar si daca inchiriaza pentru un interval scurt de timp, sa se asigure ca inchiriaza in cat mai multe locatii. Cu cat mai multi pixeli adunati intre multiple minti captive pentru un moment, cu atat mai bine.
Am facut, deci, noi deal-ul asta cu ceva dezvoltator?
Eu nu. N-am semnat niciodata contractul asta in mod constient, desi, in realitate, cred ca am facut-o, de multe ori.
De fiecare data cand am acceptat termeni si conditii necitite.
De fiecare data cand am dat scroll dupa 3 secunde.
De fiecare data cand am pus o caramiduta la oricare dintre brandurile care-si afiseaza vesel fata pe toate gardurile.
M-am opus, m-am enervat, m-am intristat, am batut din picioare ca un copil nemultumit. Ca scade atentia, ca ne uitam la filme cu 60 fps, ca automatizam gesturi precum miscarea up an down a degetului opozabil si nici nu ne dam seama.
Apropo, ai observat de cate ori, cand te uiti la video-uri in format scurt (reels, shorts, tik tok) care au peste 1 minut apare reflexul de „scrolling away”?
Si-n timp ce ma opuneam si ma agitam, simteam cum se umple paharul si cum creste tensiunea in interiorul meu, neintelegand de ce. Ca doar mai sunt si alte lucruri la care ma opun si unde simt ca am mult mai multa rezilienta.
De ce mi se face greata ca trebuie sa ma gandesc la un titlu destul de scurt cat sa nu ceara prea mult efort, dar destul de graitor ca sa capteze atentia?
De ce imi ingheata degetele de fiecare data cand imi iau un text la periat si-mi apare in minte vocea care spune „trebuie sa faci frazele mai scurte”?
De ce mi se pune un nod in gat la fiecare video scurt compus din 10 alte momente de video si mai scurte, tranzitate, la randu-le, de alte 10 elemente vizuale inca si mai scurte?
(M)-am plans si m-am ofuscat si m-am ofticat si mi-am inghitit nodul din gat, in timp ce ma conformam, cuminte, stirilor care spuneau „attention span-ul a ajuns la...”, ca un countdown care parca era pus acolo doar ca sa ne marcheze din cand in cand inca un pic de inrautatire a situatiei, pana cand intr-o zi va anunta finalul inevitabil al ajunsului la zero. Date care vorbeau mereu despre cum arata lucrurile, ca si cum ala, pentru ca era un fapt, era ceva de nestavilit, de neurnit. Un fel de lege fizica careia poti doar sa i te supui. Ca si cum datele astea nu-s un rezultat al creatiei noastre.
Pana si gravitatia parca a avut ceva mai putin pull decat are legea attention span-ului in scadere.
In the end, ma doare ceva la care tot eu ma duc apoi sa pun carbuni.
Sap, pe timp de zi, doar ca noaptea, ca un somnambul, sa merg, sa iau lopata, si sa-mi pun singura tot pamantul inapoi in groapa.
In timp ce mintea-mi este facuta franjuri si vanduta pe bucati, ma duc la licitatii si-ncerc, la randu-mi, sa cumpar loc prin capetele altora. Ba chiar mai fac si cursuri in sensul asta, de fiecare data avand o voce pe cale de a se stinge in mine care zice ca poate runda asta, cursul n-o sa mai vorbeasca despre cum sa fie lucrurile mai „catchy” si mai „generatoare de emotii”. Ca si cum asta s-ar fi intamplat macar o data, ca sa am motiv de speranta.
Si cand ma gandesc ca mie doar imi placea sa scriu. Sa creez povesti.
Dar vezi tu, autostrada asta are doua sensuri, iar cel pe care merg face toata diferenta pentru mine.
Creeaza povestile emotie? Ne „captiveaza” ele? I think yes.
Si-atunci, ce-i asa de bau-bau in a „genera emotie”? De ce mi se face greata si mi se pune-un nod in gat? Well, pentru ca eu, de fiecare data cand am scris, am scris cu si pentru emotia mea. N-am scris ca sa-i produc una altei persoane.
Cred mult in povesti si-n puterea lor. Dar se simte ca si cum am construit industrii in care isi spune povestea cel care striga mai tare, are mai multe luminite, pune cel mai bun carlig, fabrica cele mai multe si mai intense emotii. Cred ca povestile ne modeleaza realitatea. Din emotia lor, nu din cea pe care trebuie s-o impuna celui care citeste.
Fiecare dintre noi are propriile simtiri si dreptul sa si le traiasca ca fiind ale lui. Nu-i nevoie sa le fabrice altcineva si indraznesc sa spun ca nici nu are dreptul altcineva sa faca asta.
Stiu, am semnat termeni si conditii. Dar n-am dat niciodata in arenda bucati din mintea mea, nu le-am externalizat si nici nu-mi doresc sa le traiasca altcineva pentru mine. Modul in care am mobilat, cum ma misc prin casa mea interioara, e in intregime setul meu de trairi.
Poate ca putem sa continuam sa ne scriem si sa ne povestim unii altora, fara sa cream titluri si hookuri care sa le spuna celor care ne aud si citesc povestile cum ar trebui sa se simta. Poate ca putem doar sa acordam timp si atentie si intentionalitate povestilor, ca fiecare dintre noi sa simta ce-i al lui de simtit, nu ce a construit vreun brand sau orice alta voce pe bucata de real estate luata in folosinta.
